concediu cu bicicletele(3)

Am intarziat putin cu postarea asta pentru ca as fi vrut poze de pe unde am fost dar neavand m-am hotarat sa povestesc in continuare despre peripetiile noastre si mai apoi sa fac o postare doar cu poze si eventual comentarii la poze.

Asa cum am inceput sa povestesc aici si aici am ajuns la marele fix in tren si la scurt timp dupa ce am urcat trenul s-a pus in miscare. La inceput nu au fost cine stie ce peisaje impresionante si eram putin dezamagit. Ni se promisese de marele internet peisaje spectacol la fiecare pas. Poate nu au fost la inceput cine stie ce peisaje, dar “nasii” erau postati strategic la fiecare imbinare de vagoane si povesteau cu calatorii despre istoria zonei si a caii ferate. Din cate am observat fiecare avea particica lui  de poveste si ti-ar trebui vreo trei drumuri cu trenul ala ca sa prinzi o poveste mai completa.

Dupa o vreme am iesit cu trenul din boscheti(pana acolo parca numa tufisuri se vedeau pe geam) si au inceput sa se vada vaile, intr-adevar dupa ce s-au aratat erau de o salbaticie si o frumusete care se ridicau la nivelul laudelor. Pentru peisajele alea chiar se merita cei 33 de kilometrii facuti in 1 ora si 55 de minute. Pe langa peisaje si tunelurile erau foarte interesante. De la tuneluri largi, la tuneluri sapate in stanca fara “acoperis”, la tuneluri care erau atat de aproape de tren pe toate partile de ti se parea ca se prabusesc pe tine,  fiecare din cele 14 tuneluri aveau ceva aparte.

Intr-un final am ajuns la Anina. Un oras trist, pustiu, unde vezi o gramda de case incepute si neterminate, oameni foarte putini, si prin satucele din jur erau o gramada de blocuri incepute si abandonate.

Oricum din Anina ne-am inceput plimbarea cu bicicletele. Pe internet scria ca vom avea o urcare de vreo 4 km apoi doar coborare. Mda internetul are dreptate, dar nu in cazul nostru.

Cand am iesit din Anina s-a facut o intersectie , un drum mergea spre Oravita, un altul spre Marila. Ne-am oprit sa vedem in ce parte sa o luam, ne-am verificat gps-urile toate aratau spre Oravita si am zis sa intrebam pe cineva de pe acolo pentru ca eu stiam ca la un moment dat tot o sa trebuiasca sa trecem prin Marila. Gasim un localnic “vesel” prin preajma si il intrebam in ce parte e drumul cel mai bun spre Oravita, dupa indicator sau in partea cealalta spre Marila? Omul foarte binevoitor ne spune ca cel mai BUN drum este sa mergem dupa indicatorul spre Oravita.

Asa am facut, am coborat vreo 2 km si apoi a inceput cea mai crunta urcare cu bicicleta pe care am facut-o, EVER!(sper sa nu fie ultima).

Am inceput noi sa urcam 1, 2, 3…5…10 km si nu se mai termina. Tot auzeam “Ba Andrei, da ai zis ca sunt numa 4 km de urcare, asta nu se mai gata, nu mai vedem valea etc.” eu ce puteam sa le spun? “asa am vazut pe internet”. Erau momente in care ne venea  sa ne punem jos la marginea drumului si sa ii trimitem pe cei cu antrenament mai mult in fata la Oravita sa ia microbusul si sa vina dupa noi. E foarte important antrenamentul, oricat de putin pentru a avea ceva performante. La O si E care aveau vreo 300km in plus de antrenament fata de noi restul chiar s-a vazut.

La un moment dat am ajuns la iesirea din Ocolul silvic Anina si ne-am oprit o vreme, pana au inceput sa ne omoare tantarii. Se facuse 7 jumate, nu stiam cat mai avem de urcat, bornele kilometrice parca uitau sa ne mai intalneasca, sau urcam noi foarte greu. Cand am vazut cat e ceasul, ne-a luat putin panica, noi mai trebuia sa facem si cumparaturi pentru sambata si la 9 se inchideau magazinele prin Oravita, or so we’ve been told. Ne uitam la telefoane si aproape nimeni nu avea acoperire acolo in padure. In final cineva prinde semnal si intr-o disperare maxima il sunam pe taica-miu care era jos in Oravita, sa ne ia ceva de pus pe gratar si sa ne astepte jos cu niste turte cu branza si carnat cum numai bunica stie sa faca.

Intr-un final ne facem curaj sa plecam de acolo, mai mult alungati de tantari decat de curajul nostru pentru urcare. Ne continuam urcarea minunata pana la Marila si acolo vedem lucrul pe care il asteptam din Anina, dupa 15 km de urcare aveam o coborare care parea sa nu se mai termine. Si am coborat, o dulce coborare, sa nu mai trebuiasca sa dai la pedala, sa trebuiasca sa fi atent doar la cum iei curbele si sa nu aluneci pe nisip, un vis si asa in visul asta de coborare am tinut-o pana acasa.

Acasa ne asteptau turtele cu branza si cu carnat calde, aburinde. Ne-am ascuns bicicletele in curte si ne-am mancat fericiti bine-meritata cina. Din discutiile de la masa am tras concluzia ca trebuia sa o luam spre Marila totusi la intersectia aia si am fi salvat vreo 11 km de urcare. Dar pana la urma it was good practice. Sentimentul pe care l-am avut cand am terminat tura si am vazut ca totusi putem daca ne fortam putin limitele, a fost incredibil.

Dupa cina am plecat spre malul Nerei, dar despre asta cu alta ocazie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s